Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din 2018

Tratament chirurgical

Am și eu o întrebare: unde se găsește sufletul ăsta de care tot se vorbește? E nevoie urgentă de o localizare cât mai corectă anatomic a sa, pentru un pacient. Starea sa se agravează de la un moment la altul. Este necesară o sufletotomie și un drenaj, care să scoată tot puroiul de suferințe ce s-au strâns în el. Pe urmă se va trece la un lavaj cu lumină și iubire. După sufletorafie, vor mai apărea dureri ocazionale, chiar și oftat, până la șase săptămâni. Se va recomanda evitarea situațiilor neplăcute și a fluctuațiilor emoționale. Cu toate acestea, va fi gata să treacă iar și iar prin suferințe. După fiecare cură chirurgicală va fi tot mai dificil de tratat din cauza atașamentelor și a cicatricilor care nu vor mai lăsa loc de sufletotomie fără complicații.

Genul programului

Știi toate visurile alea pe care le-ai vândut prea ieftin? Alea la care ai renunțat de dragul clipei. ”Carpe Diem!” Asta e pentru ăia proști, fără visuri, deșteapto! Tu ești toată numai un vis. Din asta ești făcută. Și când nu ești vis, ești reverie. Ești o altă realitate, plăsmuită în căpșorul tău pe care ți l-ai împuiat cu chestii practice și simpliste. Tu ești complicată. Tu complici totul. Nu ești pentru chestii ușoare. Să îți intre bine asta în cap! Tu creezi din nimic lumi întortocheate, intrigi ce depășesc filmele de la Hollywood. Genul programului: complicat, cu puțin din fiecare. Visezi cu ochii deschiși la baliverne, la basme. Ai o lume a ta, care nu vrea să se sincronizeze cu cea reală. Tu ești personaj de realism fantastic. Pentru că te consideri atât de cu picioarele pe pământ, doar că ești mereu cu capul în nori. Și ai doar 1,64 și nu reușești să te întinzi prin toate straturile alea cu nume de spânzuratoare. Tu plutești undeva între cer și pământ, când realistă, când fan

Glob. File de jurnal.

Decembrie. De obicei aștept cu nerăbdare perioada aceasta a anului. De data aceasta, exteriorul cu interiorul nu vor să se sincronizeze. Peste tot luminițe, globuri, decorațiuni, cadouri, prăjituri și vin fiert. Da, mă bucur de el, doar că le simt pe toate ca și cum m-aș uita printr-un geam. Nu le pot atinge și nici ele pe mine. Entuziasmul specific Crăciunului s-a risipit. Mă simt ca un Grinch, doar că în loc de verde, sunt neagră. Neagră de supărare că nu mai simt sărbătorile. E ca și cum aș fi închisă într-unul din acele globuri pe care le agiți ca să ningă în el. Ei bine, și în globul meu ”ningerău”, doar că fulgii de zăpadă au fost înlocuiți cu probleme, gânduri, anxietate și apatie. În globul meu e cod roșu de ninsori. Viteza cu care îmi scutur propriul glob e incredibilă. Uneori, mai obosesc, și atunci îmi lipesc fața de sticla rece și tânjesc la niște fulgi de nea care să se topească pe obrajii mei încinși de griji tâmpite. Cât aș mai vrea să mă trezesc din globul meu...

Despre libertate

Căutăm cu atât de multă ardoare libertatea, dar suntem incapabili să ne bucurăm de ea. Suntem creați să fim dependenți. De alții. De obiecte. De gesturi. De orice. Nu ne permitem „luxul” de a fi liberi, pentru că nu știm ce să facem cu el. De fiecare dată când ne rupem de ceva, fugim să ne legăm de orice ne vine la îndemână. Nu ungem cu lipici pe trup și suflet ca să nu ne mai terorizeze sentimentul straniu al independenței. Pentru că libertatea, pe care o aclamăm și o dorim atât de mult, ne însingurează, ne face să ne pierdem mințile. Și ne agățăm de orice ne vine în cale. Strigăm cu tărie că suntem liberi, dar de fapt nu suntem. Pentru că nu am fost făcuți să fim liberi. Și atunci, singura libertate pe care o avem este să alegem de ce vom fi dependenți în continuare.

Neuroanatomie

Nici nu știu cum ai pătruns în cutia mea craniană Te-ai folosit de toate căile de care ai putut. Mi te-ai întipărit pe retină și te-ai scurs prin canalul optic și fosa orbitară superioară. Ai plutit prin meatul acustic extern și mi-ai spart timpanul. Apoi te-ai răsucit prin cohlee și te-ai dus pe meatul acustic intern. Mi te-ai înfipt prin lama ciuruită a etmoidului direct în cortexul prefrontal. Te-am tras în piept și mi-ai devenit oxigen, gata să îmi hrănești fiecare gând. Și ai pătruns în cutia mea craniană și te-ai hotărât să pui stăpânire pe ea. Mi-ai călcat toate circumvoluțiunile în picioare și mi-ai adâncit scizurile cu pașii tăi apăsați. Ai luat jumătate din centrul Broca și l-ai pus în cealaltă emisferă, ca să te poți amuza cum mă bâlbâi de fiecare dată când te văd. Mi-ai pictat lobul occipital numai în imagini cu tine, ca să te vâd peste tot și în oricine. Mi-ai umplut hipocampul cu parfumul tău. Căile piramidale și extrapiramidale le-ai încâlcit și nu mai știu nici să pășe

Visuri superficiale

Căldură mare. Soarele mai că nu mă lovește în moalele capului. Cu toate astea, urc Babeșul liniștită, această Golgota a studenției. Mereu arunc câte o privire în geamurile și vitrinele de pe drum. Îmi place să îmi privesc reflexia, să mă asigur că zâmbetul îmi strălucește în continuare. Măcar atât să îmi mai ia gândul de la licența pe care mă grăbesc să o depun în ultimele momente. Cine vrea să plătească penalizare, când sunt atât de multe genți și perechi de pantofi care mă așteaptă. Să nu mai zic de lista de sute de cărți pe care o am și abia aștept să mi-o așez în biblioteca proprie. Dar nu. Azi nu vreau să fiu atât de profundă. Azi vreau să îmi ocup gândurile cu lucruri mai puțin spirituale. Azi îmi doresc o mașină cabrio. Am să mi-o doresc și mâine și mult timp de acum înainte. Și doar pentru că în jurul ei se construiește o imagine perfectă în capul meu. Parcă o și văd: roșie (căci nu există culoare mai pasională) și strălucind sub soarele unei veri târzii. Îmbrăcată într-o fustă

Duminică

Te privesc printre gene. Tu mă privești zâmbind. Cu siguranță sunt ciufulită și cu liniuțe subțiri care îmi brăzdează fața de la pernă. Încă îmi e prea greu să deschid gura să zic ceva. Sunt în continuare cuprinsă de amorțeala somnului. Dar nu îmi pot dezlipi ochii de tine: ochii mari, întrebători, sprâncenele dese, nasul încă turtit de la somn și colțurile buzelor care schițează un zâmbet. Zâmbesc și eu. Nici nu știu de ce sunt atât de fericită: că sunt lângă sau că e duminică și că o să stau cu tine la nesfârșit? Orice ar fi, are legătură cu tine. Mă întorc pe spate și mă întind. Faci și tu același lucru. Acum ne-am mai rupt puțin de lumea somnului și îți pot spune „Bună dimineața!”. Amândoi știm că duminica toată e ca o dimineață, în care o sa lenevim împreună, pierzându-ne unul în celălalt. Mă dau jos din pat și pun un tricou pe mine. Simt cum privirea ta dojenitoare mă apasă. Nu îți place tricoul. Tu vrei să îmi vezi pielea mușcată de soare. Fug în bucătărie și mă întorc cu omletă

Odă lenei

E atât de bine. Jaluzelele sunt trase, ca de obicei. Nu îmi place când lumina îmi intră în ochii. Las ușor crăpat geamul, cât să simt o ușoară mângâiere a soarelui pe picioare. Le țin goale. E atât de confortabil să simți doar un tricou pe pielea care se răcește și se încălzește la fiecare mișcare în pat. Mă uit la tavanul alb și tot ce îmi trece prin cap este că în 5 minute am să învârt perna pe partea cealaltă. Sigur e mai rece pe partea cealaltă. Momentan sunt prea leneșă să depun atât de mult efort. Sunt pătrunsă de un moment de „nu vreau să fac absolut nimic”. Pănă și tavanul mă obosește să îl tot privesc. Chiar dacă mi-am propus să fiu ca o statuie, decid că mi-ar fi mai bine dacă mă întorc pe burtă. Cu un drum, întorc și perna pe partea cealaltă și o strâng sub cap cu mâinile. Doar o pereche de mâini mai lipsește, care să facă un masaj. Poate și o persoană cu un evantai gigant. Când ești atât de leneș, ai voie doar să visezi cu ochii deschiși. Și cu siguranță doar cu visurile ve

Un dialog

Stătea și plângea în iarba înaltă, cu fața ascunsă în genunchi. Din când în când mai ridica privirea, dar nu putea desluși nimic din cauza lacrimilor și a steluțelor ce i se perindu pe retină. Și atunci își afunda capul înapoi. Se mai auzea câte un sughiț răzleț, care îi scutura trupul mic și firav, îmbrăcat într-o rochiță galbenă. Când deodată auzi o voce străină: -De ce plângi? Speriată, ezită să își îndrepte privirea spre străinul pe care îl îmbrăca ceața de lacrimi: -Pentru că m-am pierdut, îi spuse cu o voce stinsă. -Cum să te pierzi? Nu ești cam mărișoară să plângi pentru așa ceva? -M-am pierdut pe mine... -Stai puțin! Cum adică? Cu ochii plini de lacrimi ce îi șiroiau pe genunchi și apoi pe gambe, îi spuse: -M-am pierdut pe mine și nu mă pot regăsi. -Dar ești aici. Cum poți spune că nu te poți regăsi? -Am pierdut bucăți din mine. Bucăți esențiale. -Mie îmi pari întreagă. Atunci, ridică privirea spre străin și cu o voce disperată, sugrumată de lacrimi spuse

Creație

Simți cum se aprinde ușor în mintea ta. Cei doi neuroni alăturați caută să anime scânteia unei idei. Sodiu. Potasiu. Plus. Minus. Până la urmă se conving reciproc să nu mai scoată atâta fum și să dea drumul focului. Îi antrenează și pe neuronii din jur. Se strâng toți în jurul focului și îl întețesc cu câte un potențial. Mintea ta se înfierbântă complet de la această idee. Ți se citește în ochi flacăra vie a creației. Presiunea ideatică pune stăpânire pe tot capul tău. Nu mai e loc sub calota craniană de atâtea idei. Calea până la gură e cea mai scurtă. Ai putea să le verbalizezi, dar s-ar volatiliza ca fumul pe hornul unei case. Lași să îți curgă focul pe șira spinării în jos. Tot trupul îți e sub controlul unei idei. Trebuie să ajungă pe foaie. Începi să simți cum îți curge foc prin nervii mâinilor. Tremuri din cauza emoției creatoare. Te stăpânești cu greu, pentru că nu vrei ca totul să se transforme într-o fibrilație de litere presărate pe hârtie. Degetele de la mâini îți străluces

Rubik

Te-am prins de mâini și ți le-am sucit la dreapta. Din talie te-am întors spre stânga. Ți-am dat ochii peste cap. Buzele ți le-am schimonosit într-un „O” speriat. Ți-am ridicat piciorul drept, iar stângul ți l-am îndoit. Te-am contorsionat ca pe un cub Rubik. Am vrut să îți potrivesc toate fețele după bunul meu plac. Să te fac perfect în ochii mei, să îți zugrăvesc fiecare chip într-o singură culoare. Dar nu ai cedat. Ești un cub Rubik cu viață proprie, care te răsucești înapoi, ca să îți refaci mozaicul unic. Mecanismele din interiorul tău tind spre normalul tău, nu al meu. Poate dacă am să te rup în două și am să pătrund în tine, voi deveni stăpânul cablurilor tale. Să iau fiecare fir și să îl smulg din ghemul conștiinței tale, pe care l-ai încâlcit ca o pisică. Dar animalul nu mă lasă să mă ating de jucăria lui multicoloră. Nu mă lasă să te clădesc după bunul meu plac. Căci te-aș transforma într-un corp geometric anost și lipsit de farmecul său. Rămân să îți admir fresca proprie, să

Bibliobibuli

Încă ies aburi din trupul meu. Stau în fața patului și simt că sunt pândită. Am scăpat de prosop și mi-am pus cămașa de noapte. Am întins un strat de cremă cu miros dulce acrișor de la maleole în sus. Toată camera e inundată de mirosul de mango. Am aprins o lumânare. Mirosul de mango se împletește cu măr și scorțișoară. Așternuturile albe mă îmbie, dar nu numai ele. Simt așteptarea. Atracția e incredibil de mare, iar inevitabilul se întâmplă. Mă așez în pat și se lipește de mine. Lumina este slabă, dar suficient de puternică, încât să îi pot distinge toate detaliile. Senzația fină la atingere nu se poate compara cu ce se întâmplă cu gândurile. Se împletesc, răsucesc, devin unul singur. Ieri seară mi-a promis că azi voi primi mai mult, iar la prima vedere, așteptarea pare să fi meritat. Fiecare cuvânt se scurge prin brațe, trece prin filtrul minții și apoi se pierde în suflet. Simt o mie de lucruri într-un singur moment. Se leagă atâtea sentimente și idei. Au! M-am tăiat la deget! Bag

Un copil cu o vioară în spate

Azi am văzut un copil cu o vioară în spate. Era un băiețel de vreo șase ani. Îl ținea de mână o mămică sau bunică. Ducea în spate un toc de vioară mititel, parcă era pentru păpuși. Cânta un solfegiu. Nu mi-am dat seama dacă notele pe care le spunea coincideau cu sunetele. În orice caz, avea o voce angelică. Se auzea atât de multă inocență în glasul său. Aveai senzația că și ploaia s-a oprit în jurul lui. Mi-am amintit de tocul meu roșu de vioară din clasa întâi. Doamne, cât eram de supărată că nu am fost primită la clasa de pian. În mintea mea de șase ani, mami și tati erau de vină, pentru că nu aveam un pian acasă. Simțeam vioara ca pe o povară, ce o duceam în spate, aproape zilnic. Nu voia să cânte. Ieșeau doar fâșâieli și scârțâituri. Nici nu mă gândeam să pun mâna pe ea și să repet acasă. Era dușmanul meu cel mai mare, care nu mă lăsa să cânt la pian. Așa că am simțit nevoia să mă revolt. Eram nerăbdătoare să cânt melodii complicate, concerte celebre. În principiu, mă cam ener

Ai omorât-o...

Ai smuls cratima și ai aruncat-o la întâmplare între alte două litere. L-ai furat pe „pe” și l-ai dat celor mai puțin norocoși, crezând că ești un Robin Hood. Nu ai făcut decât să îmbolnăvești o țară de analfabetism. Ai uitat toate cuvintele frumoase și ți-ai însușit toate englezismele „cool”. Te descurci perfect în limba engleză și ai lăsat limba română într-un ”genunche”. Și asta doar pentru că iubești prea mult litera „i” și o păstrezi pentru toate „ști-urile” și „fi-urile” care nu au nevoie. Faci economie de litere și în scris și în vorbire, ca să „se” merite. „Decât” așa vei reuși să arunci cu reflexivul după verbe care nu vor să se oglindească. Mănânci virgule. Faci uz de puncte de suspensie, pentru că vocabularul „bogat” pe care îl ai, nu te ajută să îți exprimi frustrările acumulate. Inventezi cuvinte ce ai impresia că le-ai auzit la alții, având impresia că nu vor exista repercu(r)siuni asupra limbii române. Important este că pari simandicos, sofisticat, dar, de fapt, toate ac

Sărutul

Sărutul - Cătălina Pop E magnetic. Din priviri îți dai seama că e inevitabil. Sforile se scurtează. Se simte apropierea. Respirațiile încep să se amestece. Pulsul crește. Pupilele se dilată. Creierul nu mai funcționează. Rațiunea a pierdut. Instinctul și afecțiunea i-au luat locul. Mâinile tremură, dar se găsesc. Se desprind una de alta și se pierd pe conturul celuilalt. Atingerea mâinilor nu e suficientă. Vrei să îi descoperi esența, iar degetele sunt superficiale. Așa că îți așezi buzele peste ale celuilalt. Un val de senzații te lovește: e cald și rece, e catifelat, dar te și electrocutează, inima îți bate mai tare și mai încet în același timp. Simți că acleași lucru se întâmplă și în celălalt. Vrei să îl descâlcești până în adâncul sufletului. Nu poți, pentru că te înnozi și tu. Nu mai știi care sunt liniile tale, care sunt ale lui. V-ați încâlcit. Te străduiești să te desprinzi. Te smulgi și rămâi doar o multitudine de ițe rupte de la tine, de la celălalt. Nu mai ești sigur ci

Un gând rătăcit

De câte ori este nevoie să plângi pentru a deveni puternic? Câte lacrimi sălășluiesc în fiecare suflet? Și acum parcă vă aud spunând: ”lacrimile nu vin din suflet, ci din ochi, din glanda lacrimală”. Dar ochii ce sunt? Nu sunt altceva decât niște porți spre sufletul omenesc, iar atunci când acesta abundă de emoții, simte nevoia să le exteriorizeze. Să facă ordine înauntru și le aruncă pe toate afară pe poarta ochilor. Căci asta sunt lacrimile, sentimente care vor să evadeze din noi, iar ochii sunt cei mai proști străjeri. Pentru că nu doar lasă trăirile să fugă ca niște lacrimi, dar fac sufletul orb, iar pe alții îi lasă să ajungă până în cele mai tainice colțuri ale sale. Cât de ciudat e sufletul acesta. Cum știe el să se golească doar prin ochi și să umple plin urechi.