Te-am prins de mâini și ți le-am sucit la dreapta. Din talie te-am întors spre stânga. Ți-am dat ochii peste cap. Buzele ți le-am schimonosit într-un „O” speriat. Ți-am ridicat piciorul drept, iar stângul ți l-am îndoit. Te-am contorsionat ca pe un cub Rubik. Am vrut să îți potrivesc toate fețele după bunul meu plac. Să te fac perfect în ochii mei, să îți zugrăvesc fiecare chip într-o singură culoare. Dar nu ai cedat. Ești un cub Rubik cu viață proprie, care te răsucești înapoi, ca să îți refaci mozaicul unic. Mecanismele din interiorul tău tind spre normalul tău, nu al meu. Poate dacă am să te rup în două și am să pătrund în tine, voi deveni stăpânul cablurilor tale. Să iau fiecare fir și să îl smulg din ghemul conștiinței tale, pe care l-ai încâlcit ca o pisică. Dar animalul nu mă lasă să mă ating de jucăria lui multicoloră. Nu mă lasă să te clădesc după bunul meu plac. Căci te-aș transforma într-un corp geometric anost și lipsit de farmecul său. Rămân să îți admir fresca proprie, să te mai mângâi, să mai încerc să îți sucesc cuburile, iar apoi să te privesc cum singur îți refaci curcubeul.
Se nasc în mine idei și mor la fel de creativ cum au apărut. Sar de pe girusuri și se aruncă în abisul gândurilor. Le mai simt trecând prin vene uneori, umflându-mi tâmplele. Îmi derulează spoturi publicitare pe fundul craniului și le dau skip din obișnuință. Am intrat într-o stare de amorțeală emoțională. Prea puține lucruri mai trezesc ceva în mine. Am învățat să îmi înghit sentimentele, iar acum am devenit imună la ele. Simt din ce în ce mai puțin, așa cum se așteaptă toți să o faci. E masca mea diurnă, de nepăsătoare, care face slalom printre sentimente. Nu mă atinge nimic. Doar noaptea, care mă dezbracă de scut. Mă aruncă într-un vârtej din care nu mai am scăpare. Toate emoțiile reprimate mi se lovesc de cutia craniană și pornesc artificii la fiecare sinapsă. Mă arde neputința de a trăi peste zi. Noaptea mă regăsesc, sunt vie. Și atunci plâng de bucurie că nu am uitat să fiu.
Comentarii