Treceți la conținutul principal

Postări

Un dialog

Stătea și plângea în iarba înaltă, cu fața ascunsă în genunchi. Din când în când mai ridica privirea, dar nu putea desluși nimic din cauza lacrimilor și a steluțelor ce i se perindu pe retină. Și atunci își afunda capul înapoi. Se mai auzea câte un sughiț răzleț, care îi scutura trupul mic și firav, îmbrăcat într-o rochiță galbenă. Când deodată auzi o voce străină: -De ce plângi? Speriată, ezită să își îndrepte privirea spre străinul pe care îl îmbrăca ceața de lacrimi: -Pentru că m-am pierdut, îi spuse cu o voce stinsă. -Cum să te pierzi? Nu ești cam mărișoară să plângi pentru așa ceva? -M-am pierdut pe mine... -Stai puțin! Cum adică? Cu ochii plini de lacrimi ce îi șiroiau pe genunchi și apoi pe gambe, îi spuse: -M-am pierdut pe mine și nu mă pot regăsi. -Dar ești aici. Cum poți spune că nu te poți regăsi? -Am pierdut bucăți din mine. Bucăți esențiale. -Mie îmi pari întreagă. Atunci, ridică privirea spre străin și cu o voce disperată, sugrumată de lacrimi spuse: -Sufletul meu e cel …
Postări recente

Creație

Simți cum se aprinde ușor în mintea ta. Cei doi neuroni alăturați caută să anime scânteia unei idei. Sodiu. Potasiu. Plus. Minus. Până la urmă se conving reciproc să nu mai scoată atâta fum și să dea drumul focului. Îi antrenează și pe neuronii din jur. Se strâng toți în jurul focului și îl întețesc cu câte un potențial. Mintea ta se înfierbântă complet de la această idee. Ți se citește în ochi flacăra vie a creației. Presiunea ideatică pune stăpânire pe tot capul tău. Nu mai e loc sub calota craniană de atâtea idei. Calea până la gură e cea mai scurtă. Ai putea să le verbalizezi, dar s-ar volatiliza ca fumul pe hornul unei case. Lași să îți curgă focul pe șira spinării în jos. Tot trupul îți e sub controlul unei idei. Trebuie să ajungă pe foaie. Începi să simți cum îți curge foc prin nervii mâinilor. Tremuri din cauza emoției creatoare. Te stăpânești cu greu, pentru că nu vrei ca totul să se transforme într-o fibrilație de litere presărate pe hârtie. Degetele de la mâini îți străluce…

Rubik

Te-am prins de mâini și ți le-am sucit la dreapta. Din talie te-am întors spre stânga. Ți-am dat ochii peste cap. Buzele ți le-am schimonosit într-un „O” speriat. Ți-am ridicat piciorul drept, iar stângul ți l-am îndoit. Te-am contorsionat ca pe un cub Rubik. Am vrut să îți potrivesc toate fețele după bunul meu plac. Să te fac perfect în ochii mei, să îți zugrăvesc fiecare chip într-o singură culoare. Dar nu ai cedat. Ești un cub Rubik cu viață proprie, care te răsucești înapoi, ca să îți refaci mozaicul unic. Mecanismele din interiorul tău tind spre normalul tău, nu al meu. Poate dacă am să te rup în două și am să pătrund în tine, voi deveni stăpânul cablurilor tale. Să iau fiecare fir și să îl smulg din ghemul conștiinței tale, pe care l-ai încâlcit ca o pisică. Dar animalul nu mă lasă să mă ating de jucăria lui multicoloră. Nu mă lasă să te clădesc după bunul meu plac. Căci te-aș transforma într-un corp geometric anost și lipsit de farmecul său. Rămân să îți admir fresca proprie, s…

Bibliobibuli

Încă ies aburi din trupul meu. Stau în fața patului și simt că sunt pândită. Am scăpat de prosop și mi-am pus cămașa de noapte. Am întins un strat de cremă cu miros dulce acrișor de la maleole în sus. Toată camera e inundată de mirosul de mango. Am aprins o lumânare. Mirosul de mango se împletește cu măr și scorțișoară. Așternuturile albe mă îmbie, dar nu numai ele. Simt așteptarea. Atracția e incredibil de mare, iar inevitabilul se întâmplă. Mă așez în pat și se lipește de mine. Lumina este slabă, dar suficient de puternică, încât să îi pot distinge toate detaliile. Senzația fină la atingere nu se poate compara cu ce se întâmplă cu gândurile. Se împletesc, răsucesc, devin unul singur. Ieri seară mi-a promis că azi voi primi mai mult, iar la prima vedere, așteptarea pare să fi meritat. Fiecare cuvânt se scurge prin brațe, trece prin filtrul minții și apoi se pierde în suflet. Simt o mie de lucruri într-un singur moment. Se leagă atâtea sentimente și idei. Au! M-am tăiat la deget! Bag…

Un copil cu o vioară în spate

Azi am văzut un copil cu o vioară în spate. Era un băiețel de vreo șase ani. Îl ținea de mână o mămică sau bunică. Ducea în spate un toc de vioară mititel, parcă era pentru păpuși. Cânta un solfegiu. Nu mi-am dat seama dacă notele pe care le spunea coincideau cu sunetele. În orice caz, avea o voce angelică. Se auzea atât de multă inocență în glasul său. Aveai senzația că și ploaia s-a oprit în jurul lui.
Mi-am amintit de tocul meu roșu de vioară din clasa întâi. Doamne, cât eram de supărată că nu am fost primită la clasa de pian. În mintea mea de șase ani, mami și tati erau de vină, pentru că nu aveam un pian acasă. Simțeam vioara ca pe o povară, ce o duceam în spate, aproape zilnic. Nu voia să cânte. Ieșeau doar fâșâieli și scârțâituri. Nici nu mă gândeam să pun mâna pe ea și să repet acasă. Era dușmanul meu cel mai mare, care nu mă lăsa să cânt la pian. Așa că am simțit nevoia să mă revolt.
Eram nerăbdătoare să cânt melodii complicate, concerte celebre. În principiu, mă cam enervau…

Ai omorât-o...

Ai smuls cratima și ai aruncat-o la întâmplare între alte două litere. L-ai furat pe „pe” și l-ai dat celor mai puțin norocoși, crezând că ești un Robin Hood. Nu ai făcut decât să îmbolnăvești o țară de analfabetism. Ai uitat toate cuvintele frumoase și ți-ai însușit toate englezismele „cool”. Te descurci perfect în limba engleză și ai lăsat limba română într-un ”genunche”. Și asta doar pentru că iubești prea mult litera „i” și o păstrezi pentru toate „ști-urile” și „fi-urile” care nu au nevoie. Faci economie de litere și în scris și în vorbire, ca să „se” merite. „Decât” așa vei reuși să arunci cu reflexivul după verbe care nu vor să se oglindească. Mănânci virgule. Faci uz de puncte de suspensie, pentru că vocabularul „bogat” pe care îl ai, nu te ajută să îți exprimi frustrările acumulate. Inventezi cuvinte ce ai impresia că le-ai auzit la alții, având impresia că nu vor exista repercu(r)siuni asupra limbii române. Important este că pari simandicos, sofisticat, dar, de fapt, toate a…

Sărutul

E magnetic. Din priviri îți dai seama că e inevitabil. Sforile se scurtează. Se simte apropierea. Respirațiile încep să se amestece. Pulsul crește. Pupilele se dilată. Creierul nu mai funcționează. Rațiunea a pierdut. Instinctul și afecțiunea i-au luat locul. Mâinile tremură, dar se găsesc. Se desprind una de alta și se pierd pe conturul celuilalt. Atingerea mâinilor nu e suficientă. Vrei să îi descoperi esența, iar degetele sunt superficiale. Așa că îți așezi buzele peste ale celuilalt. Un val de senzații te lovește: e cald și rece, e catifelat, dar te și electrocutează, inima îți bate mai tare și mai încet în același timp. Simți că acleași lucru se întâmplă și în celălalt. Vrei să îl descâlcești până în adâncul sufletului. Nu poți, pentru că te înnozi și tu. Nu mai știi care sunt liniile tale, care sunt ale lui. V-ați încâlcit. Te străduiești să te desprinzi. Te smulgi și rămâi doar o multitudine de ițe rupte de la tine, de la celălalt. Nu mai ești sigur cine ești acum. Ești tu? Eș…