Treceți la conținutul principal

Bibliobibuli

Încă ies aburi din trupul meu. Stau în fața patului și simt că sunt pândită. Am scăpat de prosop și mi-am pus cămașa de noapte. Am întins un strat de cremă cu miros dulce acrișor de la maleole în sus. Toată camera e inundată de mirosul de mango. Am aprins o lumânare. Mirosul de mango se împletește cu măr și scorțișoară. Așternuturile albe mă îmbie, dar nu numai ele. Simt așteptarea. Atracția e incredibil de mare, iar inevitabilul se întâmplă. Mă așez în pat și se lipește de mine. Lumina este slabă, dar suficient de puternică, încât să îi pot distinge toate detaliile. Senzația fină la atingere nu se poate compara cu ce se întâmplă cu gândurile. Se împletesc, răsucesc, devin unul singur. Ieri seară mi-a promis că azi voi primi mai mult, iar la prima vedere, așteptarea pare să fi meritat. Fiecare cuvânt se scurge prin brațe, trece prin filtrul minții și apoi se pierde în suflet. Simt o mie de lucruri într-un singur moment. Se leagă atâtea sentimente și idei. Au! M-am tăiat la deget! Bag repede arătătorul în gură și nu las entuziasmul să piară. Nu îmi mai găsesc locul în pat. Pagină după pagină mă înfierbânt tot mai tare. Nu, nu a luat foc camera de la lumânarea cu măr și scorțișoară. Doar mintea mea fierbe cu fiecare frază. O luptă interioară se pornește: dorința și curiozitatea se chinuie să liniștească plăcerea. Câte lumi s-au creat în mine. O ultimă atingere și simt cum gâfâi, cu ochii pironiți pe peretele din față. Încă nu înțeleg tot ce mi s-a întâmplat. Nu îmi vine să cred că s-a terminat. Parcă a trecut o clipă. Oare mâine seară cine va fi? Cărtărescu? Eric-Emmanuel Schmitt? Bukowski? Poate chiar Cioran... Cine îmi va hrăni imaginația până în tărâmul viselor mâine seară?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Neuroanatomie

Nici nu știu cum ai pătruns în cutia mea craniană Te-ai folosit de toate căile de care ai putut. Mi te-ai întipărit pe retină și te-ai scurs prin canalul optic și fosa orbitară superioară. Ai plutit prin meatul acustic extern și mi-ai spart timpanul. Apoi te-ai răsucit prin cohlee și te-ai dus pe meatul acustic intern. Mi te-ai înfipt prin lama ciuruită a etmoidului direct în cortexul prefrontal. Te-am tras în piept și mi-ai devenit oxigen, gata să îmi hrănești fiecare gând. Și ai pătruns în cutia mea craniană și te-ai hotărât să pui stăpânire pe ea. Mi-ai călcat toate circumvoluțiunile în picioare și mi-ai adâncit scizurile cu pașii tăi apăsați. Ai luat jumătate din centrul Broca și l-ai pus în cealaltă emisferă, ca să te poți amuza cum mă bâlbâi de fiecare dată când te văd. Mi-ai pictat lobul occipital numai în imagini cu tine, ca să te vâd peste tot și în oricine. Mi-ai umplut hipocampul cu parfumul tău. Căile piramidale și extrapiramidale le-ai încâlcit și nu mai știu nici să pășe…

Cum sa iti rupi oasele!

Suna foarte ciudat, dar adevarat. Ma gandeam sa abordez un subiect la care sunt as. Nu imi place sa imi rup oasele, dar reusesc sa o fac mereu in moduri fabuloase. Era anul 2008, final de clasa VIII-a, inceputul vacantei. Mi-am facut o gramada de planuri si aveam o gramada de idei pentru vacanta. Am reusit insa sa o fac lata. Nici nu a inceput bine vacanta, ca numa vad ca mi se umfla incheietura mainii stangi. Super! Am facut-o si pe asta! Am mers la doctor, mi-am facut o radiografie, tot tacamu'. Diagnosticul: fractura prin tasare. "Uau, ce tare is!" mi-am zis in gand. Nu am fost de loc tare! Doar mi-am fracturat osu' ca si copiii de 4 ani si nu oricum. Mi-am rupt mana in SOMN!!! Recomandarea doctorului a fost: atela gipsata pentru 3 saptamani. Indura Bianca mama draga calduri nefaste cu mana in gips. Am plecat in ceva tabara intre timp, tabara la munte, cu trasee complicate, chestii de astea. Ce se hotaraste domnisoara Bianca sa faca? Se catara ea pe stanci, cu man…

Un gând rătăcit

De câte ori este nevoie să plângi pentru a deveni puternic? Câte lacrimi sălășluiesc în fiecare suflet? Și acum parcă vă aud spunând: ”lacrimile nu vin din suflet, ci din ochi, din glanda lacrimală”. Dar ochii ce sunt? Nu sunt altceva decât niște porți spre sufletul omenesc, iar atunci când acesta abundă de emoții, simte nevoia să le exteriorizeze. Să facă ordine înauntru și le aruncă pe toate afară pe poarta ochilor. Căci asta sunt lacrimile, sentimente care vor să evadeze din noi, iar ochii sunt cei mai proști străjeri. Pentru că nu doar lasă trăirile să fugă ca niște lacrimi, dar fac sufletul orb, iar pe alții îi lasă să ajungă până în cele mai tainice colțuri ale sale. Cât de ciudat e sufletul acesta. Cum știe el să se golească doar prin ochi și să umple plin urechi.