Amprentele gandurilor mele

Îmi este atât de frică de viața spre care mă îndrept. De monotonia care se așterne încet peste anii ce vor veni. Mă înfior cu gândul la aceeași rutină zilnică, gri, continuă. Ca un hamster ce aleargă în continuu pe aceeași roată, în aceeași cușcă și care nu ajunge nicăieri. Vreau să sar din caruselul acesta. Mi se face greață, gândidu-mă la toate ciclurile zilnice, lunare, anuale prin care voi trece. Mi-e frică de lipsa de palpitant. Vreau să sară artificii în jurul meu, să apară stropi de culoare brusc în peisajul fad al rutinei. Azi vreau să fiu aici și mâine acolo. Să îmi pierd capul în lucruri și idei noi. Nu vreau să fiu doar un alt dinte al unei mașinării care se învârt constant, în același ritm, prin aceleași locuri. I want to break free!

Nu știu cum sunteți voi după atâtea zile în care non-stop ați auzit despre coronavirus AKA baubaul actual, dar eu știu sigur că am fost bombardați cu o multitudine de informații pe care nu știi de unde să le apuci. Așa că este cel mai bine să cauți la oameni care știu despre ce vorbesc, numai că ăia vorbesc în engleză, de obicei, cu termeni super dubioși, medicali și de microbiologie, pe care nici măcar eu, după 6 ani de medicină nu îi prea iubesc. Practic, îmi place să citesc chestii directe, stil Bukowski, mai ales când vine vorba de lucruri serioase. De aceea, cred că trebuie să punem la punct niște informații ca să înțelegem cu ce se mănâncă (Doamne ferește!), virusul ăsta nenorocit. În primul rând, să vorbim despre virusuri. (Virușii îi luați atunci când vă uitați la site-uri porno dubioase) Virusurile sunt niște entități microscopice care sunt formate dintr-o capsulă în care este un material genetic (adică un ADN sau ARN). Adică, e cam ca o cutiuță, în care sunt băgate nișt

E ca o seră în suflet. E plin de plante care mai de care mai ispititoare. De la simple păpădii, la panseluțe, trandafiri cu o multitudine de spini, pe care dacă încerci să îi culegi te doare și te podidesc lacrimile și chiar și câteva plante carnivore care încearcă să mai muște din tine uneori. Nu știi cum au apărut toate. Dar când le mângâi încet, încep să îți povestească de cum alergai prin grădină când erai mic, cum ai plâns de emoții la ultimul recital de vioară, de primul sărut, de cartea după care ai plâns trei zile când s-a sfârșit, de despărțiri dureroase și amintri dulci-amărui. Și când te plimbi mai liniștit pe aleile care de la o zi la alta devin tot mai bogate, simți cum începe să plouă din tavanul de sticlă și iar ai uitat umbrela sprijinită de peretele exterior al serei. Tu nu poți ieși. Ai uitat codul de acces de la intrare, iar sticla nu te înduri să o spargi. Știi cât de greu e să găsești sticla potrivită după ce se sparge. Lași ploaia să te ude și plantele care cresc