Amprentele gandurilor mele

Jaluzelele ma tradeaza si lasa primele raze ale diminetii sa se joace printre genele mele. Duc instinctiv mainile la ochi pentru a-i ajuta sa se deschida. M-am intors inspre el, dar somnul lui nu a fost afectat de lumina palida. M-am asezat pe marginea patului si m-am intins. Am atins cu varful degetelor parchetul rece si m-am ridicat sa plec la bucatarie. Camasa de noapte improvizata dintr-un tricou de-al lui de abia imi ajunge pana la jumatatea coapselor, dar cu toate acestea e cea mai calduroasa pijama. Sunt ciufulita, cu fata brazdata de cute fine lasate de perna. Ma intorc din nou spre el si simt cum ritmul inimii mi se schimba. E singurul care imi face inima sa bata mai tare si mai incet in acelasi timp. Ma duc in bucatarie sa pregatesc cafeaua si micul dejun. Am pus ibricul pe foc, iar atunci am simtit bratul lui in jurul meu si un sarut pe frunte. L-am privit in ochi si i-am soptit un "Buna dimineata!". Si el e ciufulit si cu ochii mici de somn. Simt din nou cum pulsu...

Filmul a inceput de cincisprezece minute, dar personajele principale nu sunt prezente. Ea sta si asteapta in fata cinematografului si spera ca poate va veni. Plimba telefonul dintr-o mana intr-alta. A gresit din nou. A ales persoana gresita. E deja a treia oara cand greseste baiatul. Nu mai suporta asteptarea si o suna pe Anda, prietena sa cea mai buna. -Alo! Buna! incerca sa spuna printre suspine. -Uooou! Stai putin... Nu trebuia sa fii la film cu Luca? -A facut-o din nou. M-a uitat... -Nu se poate. Ticalosul! spuse nervoasa Anda. Vin la tine! Unde esti? -Nu iti fa probleme. Am sa merg acasa. -Asta nu e o problema? Asta e de-a dreptul o urgenta, Maria. -Bine. Sunt in fata la cinema. Anda a plecat cat de repede a putut. A luat primul taxi. A lasat-o in fata cinematografului. Maria statea pe o banca cu biletele in mana. Lacrimile ii curgeau siroaie. Anda a luat-o de mana si a dus-o la taxi. Au plecat amandoua la Anda acasa. -Un ceai? o intreba Anda. -Da. Cu lamaie si miere, te rog. -Tre...

Ce ciudat mi se pare. Ce mi se pare ciudat nici eu nu stiu, dar simt totusi ca ceva nu e la locul lui acolo in sufletul meu. A trecut o gramada de timp de cand locuiesc numai cu mami si cu sora mea, 8 ani buni chiar. Si nu ma mai mira nimic acum, totul e normal: sa vina tati cand are timp sa ne vada, sa ma agat de acele 4-5 ore cat sta cu noi, sa zambesc mecanic, sa spun "multumesc!" fara sa stiu pentru ce i-as multumi. Cu siguranta nu sunt singura pe Pamant? Nu! Spun nu cu incredere. Cred cele 2 persoane care m-au sustinut mereu: mami si sora mea. Si mai cred in dorintele care se vor implini intr-o zi. Lumea asta e plina de rele, dar de ce sa nu vedem si putinul acela bun? Si da, iubesc! Si poate el nu observa, dar eu stiu ca tin la el. Cred in dragostea pe care i-o port, cred in el si in mine! CRED!