Treceți la conținutul principal

Visuri superficiale

Căldură mare. Soarele mai că nu mă lovește în moalele capului. Cu toate astea, urc Babeșul liniștită, această Golgota a studenției. Mereu arunc câte o privire în geamurile și vitrinele de pe drum. Îmi place să îmi privesc reflexia, să mă asigur că zâmbetul îmi strălucește în continuare. Măcar atât să îmi mai ia gândul de la licența pe care mă grăbesc să o depun în ultimele momente. Cine vrea să plătească penalizare, când sunt atât de multe genți și perechi de pantofi care mă așteaptă. Să nu mai zic de lista de sute de cărți pe care o am și abia aștept să mi-o așez în biblioteca proprie. Dar nu. Azi nu vreau să fiu atât de profundă. Azi vreau să îmi ocup gândurile cu lucruri mai puțin spirituale. Azi îmi doresc o mașină cabrio. Am să mi-o doresc și mâine și mult timp de acum înainte. Și doar pentru că în jurul ei se construiește o imagine perfectă în capul meu. Parcă o și văd: roșie (căci nu există culoare mai pasională) și strălucind sub soarele unei veri târzii. Îmbrăcată într-o fustă până sub genunchi, largă, albă, cu sandalele animal print cu tocuri și o cămașă albă descheiată la primii doi nasturi. Părul desfăcut curge pe spate. Buzele mi le-am asortat cu culoarea mașinii, iar zâmbetul cu strălucirea ei. Îmi ascund privirea în spatele unei perechi de ochelari de soare aurii. Urc în mașina din vis. Îmi potrivesc eșarfa pe cap, așa cum am văzut în filmele vechi. Pornesc mașina și aleg melodia perfectă: Chris Rea- Road to Hell. Drumul ce șerpuiește pe malul mării. Soarele care coboară ușor pe cer, gata să se înece în mare. Acum sunt actriță în propriul meu film, cu vântul ce îmi flutură eșarfa și mă înfășoară în senzația de libertate. Și toate lucrurile acestea superficiale, doar pentru o senzație care se termină odată cu ele...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Neuroanatomie

Nici nu știu cum ai pătruns în cutia mea craniană Te-ai folosit de toate căile de care ai putut. Mi te-ai întipărit pe retină și te-ai scurs prin canalul optic și fosa orbitară superioară. Ai plutit prin meatul acustic extern și mi-ai spart timpanul. Apoi te-ai răsucit prin cohlee și te-ai dus pe meatul acustic intern. Mi te-ai înfipt prin lama ciuruită a etmoidului direct în cortexul prefrontal. Te-am tras în piept și mi-ai devenit oxigen, gata să îmi hrănești fiecare gând. Și ai pătruns în cutia mea craniană și te-ai hotărât să pui stăpânire pe ea. Mi-ai călcat toate circumvoluțiunile în picioare și mi-ai adâncit scizurile cu pașii tăi apăsați. Ai luat jumătate din centrul Broca și l-ai pus în cealaltă emisferă, ca să te poți amuza cum mă bâlbâi de fiecare dată când te văd. Mi-ai pictat lobul occipital numai în imagini cu tine, ca să te vâd peste tot și în oricine. Mi-ai umplut hipocampul cu parfumul tău. Căile piramidale și extrapiramidale le-ai încâlcit și nu mai știu nici să pășe…

Cum sa iti rupi oasele!

Suna foarte ciudat, dar adevarat. Ma gandeam sa abordez un subiect la care sunt as. Nu imi place sa imi rup oasele, dar reusesc sa o fac mereu in moduri fabuloase. Era anul 2008, final de clasa VIII-a, inceputul vacantei. Mi-am facut o gramada de planuri si aveam o gramada de idei pentru vacanta. Am reusit insa sa o fac lata. Nici nu a inceput bine vacanta, ca numa vad ca mi se umfla incheietura mainii stangi. Super! Am facut-o si pe asta! Am mers la doctor, mi-am facut o radiografie, tot tacamu'. Diagnosticul: fractura prin tasare. "Uau, ce tare is!" mi-am zis in gand. Nu am fost de loc tare! Doar mi-am fracturat osu' ca si copiii de 4 ani si nu oricum. Mi-am rupt mana in SOMN!!! Recomandarea doctorului a fost: atela gipsata pentru 3 saptamani. Indura Bianca mama draga calduri nefaste cu mana in gips. Am plecat in ceva tabara intre timp, tabara la munte, cu trasee complicate, chestii de astea. Ce se hotaraste domnisoara Bianca sa faca? Se catara ea pe stanci, cu man…

Un gând rătăcit

De câte ori este nevoie să plângi pentru a deveni puternic? Câte lacrimi sălășluiesc în fiecare suflet? Și acum parcă vă aud spunând: ”lacrimile nu vin din suflet, ci din ochi, din glanda lacrimală”. Dar ochii ce sunt? Nu sunt altceva decât niște porți spre sufletul omenesc, iar atunci când acesta abundă de emoții, simte nevoia să le exteriorizeze. Să facă ordine înauntru și le aruncă pe toate afară pe poarta ochilor. Căci asta sunt lacrimile, sentimente care vor să evadeze din noi, iar ochii sunt cei mai proști străjeri. Pentru că nu doar lasă trăirile să fugă ca niște lacrimi, dar fac sufletul orb, iar pe alții îi lasă să ajungă până în cele mai tainice colțuri ale sale. Cât de ciudat e sufletul acesta. Cum știe el să se golească doar prin ochi și să umple plin urechi.