E atât de bine. Jaluzelele sunt trase, ca de obicei. Nu îmi place când lumina îmi intră în ochii. Las ușor crăpat geamul, cât să simt o ușoară mângâiere a soarelui pe picioare. Le țin goale. E atât de confortabil să simți doar un tricou pe pielea care se răcește și se încălzește la fiecare mișcare în pat. Mă uit la tavanul alb și tot ce îmi trece prin cap este că în 5 minute am să învârt perna pe partea cealaltă. Sigur e mai rece pe partea cealaltă. Momentan sunt prea leneșă să depun atât de mult efort. Sunt pătrunsă de un moment de „nu vreau să fac absolut nimic”. Pănă și tavanul mă obosește să îl tot privesc. Chiar dacă mi-am propus să fiu ca o statuie, decid că mi-ar fi mai bine dacă mă întorc pe burtă. Cu un drum, întorc și perna pe partea cealaltă și o strâng sub cap cu mâinile. Doar o pereche de mâini mai lipsește, care să facă un masaj. Poate și o persoană cu un evantai gigant. Când ești atât de leneș, ai voie doar să visezi cu ochii deschiși. Și cu siguranță doar cu visurile vei rămâne. Și o lene incredibilă, care cred că a inspirat piesa celor de la Vama Veche. Exact. Nu am chef azi! Nu am chef de nimic!
Se nasc în mine idei și mor la fel de creativ cum au apărut. Sar de pe girusuri și se aruncă în abisul gândurilor. Le mai simt trecând prin vene uneori, umflându-mi tâmplele. Îmi derulează spoturi publicitare pe fundul craniului și le dau skip din obișnuință. Am intrat într-o stare de amorțeală emoțională. Prea puține lucruri mai trezesc ceva în mine. Am învățat să îmi înghit sentimentele, iar acum am devenit imună la ele. Simt din ce în ce mai puțin, așa cum se așteaptă toți să o faci. E masca mea diurnă, de nepăsătoare, care face slalom printre sentimente. Nu mă atinge nimic. Doar noaptea, care mă dezbracă de scut. Mă aruncă într-un vârtej din care nu mai am scăpare. Toate emoțiile reprimate mi se lovesc de cutia craniană și pornesc artificii la fiecare sinapsă. Mă arde neputința de a trăi peste zi. Noaptea mă regăsesc, sunt vie. Și atunci plâng de bucurie că nu am uitat să fiu.
Comentarii