Treceți la conținutul principal

Un copil cu o vioară în spate


Azi am văzut un copil cu o vioară în spate. Era un băiețel de vreo șase ani. Îl ținea de mână o mămică sau bunică. Ducea în spate un toc de vioară mititel, parcă era pentru păpuși. Cânta un solfegiu. Nu mi-am dat seama dacă notele pe care le spunea coincideau cu sunetele. În orice caz, avea o voce angelică. Se auzea atât de multă inocență în glasul său. Aveai senzația că și ploaia s-a oprit în jurul lui.
Mi-am amintit de tocul meu roșu de vioară din clasa întâi. Doamne, cât eram de supărată că nu am fost primită la clasa de pian. În mintea mea de șase ani, mami și tati erau de vină, pentru că nu aveam un pian acasă. Simțeam vioara ca pe o povară, ce o duceam în spate, aproape zilnic. Nu voia să cânte. Ieșeau doar fâșâieli și scârțâituri. Nici nu mă gândeam să pun mâna pe ea și să repet acasă. Era dușmanul meu cel mai mare, care nu mă lăsa să cânt la pian. Așa că am simțit nevoia să mă revolt.
Eram nerăbdătoare să cânt melodii complicate, concerte celebre. În principiu, mă cam enervau exercițiile plictisitoare pe care eram nevoită să le fac. Nu înțelegeam că toată munca aceasta monotonă mă ajuta să ajung unde voiam eu, încetul cu încetul. Nu! Eu voiam totul pe loc! Cu timpul, am înțeles că nu puteam ajunge departe, dacă nu o luam cu pași mici. Și am început să văd vioara ce pe o prietenă. Îi dezlegam tot mai mult din secrete.
Între timp, am învățat să cânt și la pian. Clapele albe și negre nu mai aveau același farmec ca arcușul nărăvaș, ce trebuia mânuit cu fermitate, dar și delicatețe. Pianul cu notele lui prestabilite, îngrădea libertatea ce ți-o dă glisarea degetelor de-a lungul gâtului viorii...
Între timp, vioara a trecut pe un plan secund. Muzica a rămas doar o pasiune, o activitate de timp liber. Dar mereu acolo ca să hrănească sufletul.
Azi ploua afară. Îmi era frig și aveam nevoie de liniște, ceva familiar, un prieten vechi. Azi am văzut un copil cu o vioară în spate...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Neuroanatomie

Nici nu știu cum ai pătruns în cutia mea craniană Te-ai folosit de toate căile de care ai putut. Mi te-ai întipărit pe retină și te-ai scurs prin canalul optic și fosa orbitară superioară. Ai plutit prin meatul acustic extern și mi-ai spart timpanul. Apoi te-ai răsucit prin cohlee și te-ai dus pe meatul acustic intern. Mi te-ai înfipt prin lama ciuruită a etmoidului direct în cortexul prefrontal. Te-am tras în piept și mi-ai devenit oxigen, gata să îmi hrănești fiecare gând. Și ai pătruns în cutia mea craniană și te-ai hotărât să pui stăpânire pe ea. Mi-ai călcat toate circumvoluțiunile în picioare și mi-ai adâncit scizurile cu pașii tăi apăsați. Ai luat jumătate din centrul Broca și l-ai pus în cealaltă emisferă, ca să te poți amuza cum mă bâlbâi de fiecare dată când te văd. Mi-ai pictat lobul occipital numai în imagini cu tine, ca să te vâd peste tot și în oricine. Mi-ai umplut hipocampul cu parfumul tău. Căile piramidale și extrapiramidale le-ai încâlcit și nu mai știu nici să pășe…

Cum sa iti rupi oasele!

Suna foarte ciudat, dar adevarat. Ma gandeam sa abordez un subiect la care sunt as. Nu imi place sa imi rup oasele, dar reusesc sa o fac mereu in moduri fabuloase. Era anul 2008, final de clasa VIII-a, inceputul vacantei. Mi-am facut o gramada de planuri si aveam o gramada de idei pentru vacanta. Am reusit insa sa o fac lata. Nici nu a inceput bine vacanta, ca numa vad ca mi se umfla incheietura mainii stangi. Super! Am facut-o si pe asta! Am mers la doctor, mi-am facut o radiografie, tot tacamu'. Diagnosticul: fractura prin tasare. "Uau, ce tare is!" mi-am zis in gand. Nu am fost de loc tare! Doar mi-am fracturat osu' ca si copiii de 4 ani si nu oricum. Mi-am rupt mana in SOMN!!! Recomandarea doctorului a fost: atela gipsata pentru 3 saptamani. Indura Bianca mama draga calduri nefaste cu mana in gips. Am plecat in ceva tabara intre timp, tabara la munte, cu trasee complicate, chestii de astea. Ce se hotaraste domnisoara Bianca sa faca? Se catara ea pe stanci, cu man…

Un gând rătăcit

De câte ori este nevoie să plângi pentru a deveni puternic? Câte lacrimi sălășluiesc în fiecare suflet? Și acum parcă vă aud spunând: ”lacrimile nu vin din suflet, ci din ochi, din glanda lacrimală”. Dar ochii ce sunt? Nu sunt altceva decât niște porți spre sufletul omenesc, iar atunci când acesta abundă de emoții, simte nevoia să le exteriorizeze. Să facă ordine înauntru și le aruncă pe toate afară pe poarta ochilor. Căci asta sunt lacrimile, sentimente care vor să evadeze din noi, iar ochii sunt cei mai proști străjeri. Pentru că nu doar lasă trăirile să fugă ca niște lacrimi, dar fac sufletul orb, iar pe alții îi lasă să ajungă până în cele mai tainice colțuri ale sale. Cât de ciudat e sufletul acesta. Cum știe el să se golească doar prin ochi și să umple plin urechi.