Treceți la conținutul principal

Un copil cu o vioară în spate


Azi am văzut un copil cu o vioară în spate. Era un băiețel de vreo șase ani. Îl ținea de mână o mămică sau bunică. Ducea în spate un toc de vioară mititel, parcă era pentru păpuși. Cânta un solfegiu. Nu mi-am dat seama dacă notele pe care le spunea coincideau cu sunetele. În orice caz, avea o voce angelică. Se auzea atât de multă inocență în glasul său. Aveai senzația că și ploaia s-a oprit în jurul lui.
Mi-am amintit de tocul meu roșu de vioară din clasa întâi. Doamne, cât eram de supărată că nu am fost primită la clasa de pian. În mintea mea de șase ani, mami și tati erau de vină, pentru că nu aveam un pian acasă. Simțeam vioara ca pe o povară, ce o duceam în spate, aproape zilnic. Nu voia să cânte. Ieșeau doar fâșâieli și scârțâituri. Nici nu mă gândeam să pun mâna pe ea și să repet acasă. Era dușmanul meu cel mai mare, care nu mă lăsa să cânt la pian. Așa că am simțit nevoia să mă revolt.
Eram nerăbdătoare să cânt melodii complicate, concerte celebre. În principiu, mă cam enervau exercițiile plictisitoare pe care eram nevoită să le fac. Nu înțelegeam că toată munca aceasta monotonă mă ajuta să ajung unde voiam eu, încetul cu încetul. Nu! Eu voiam totul pe loc! Cu timpul, am înțeles că nu puteam ajunge departe, dacă nu o luam cu pași mici. Și am început să văd vioara ce pe o prietenă. Îi dezlegam tot mai mult din secrete.
Între timp, am învățat să cânt și la pian. Clapele albe și negre nu mai aveau același farmec ca arcușul nărăvaș, ce trebuia mânuit cu fermitate, dar și delicatețe. Pianul cu notele lui prestabilite, îngrădea libertatea ce ți-o dă glisarea degetelor de-a lungul gâtului viorii...
Între timp, vioara a trecut pe un plan secund. Muzica a rămas doar o pasiune, o activitate de timp liber. Dar mereu acolo ca să hrănească sufletul.
Azi ploua afară. Îmi era frig și aveam nevoie de liniște, ceva familiar, un prieten vechi. Azi am văzut un copil cu o vioară în spate...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum sa iti rupi oasele!

Suna foarte ciudat, dar adevarat. Ma gandeam sa abordez un subiect la care sunt as. Nu imi place sa imi rup oasele, dar reusesc sa o fac mereu in moduri fabuloase. Era anul 2008, final de clasa VIII-a, inceputul vacantei. Mi-am facut o gramada de planuri si aveam o gramada de idei pentru vacanta. Am reusit insa sa o fac lata. Nici nu a inceput bine vacanta, ca numa vad ca mi se umfla incheietura mainii stangi. Super! Am facut-o si pe asta! Am mers la doctor, mi-am facut o radiografie, tot tacamu'. Diagnosticul: fractura prin tasare. "Uau, ce tare is!" mi-am zis in gand. Nu am fost de loc tare! Doar mi-am fracturat osu' ca si copiii de 4 ani si nu oricum. Mi-am rupt mana in SOMN!!! Recomandarea doctorului a fost: atela gipsata pentru 3 saptamani. Indura Bianca mama draga calduri nefaste cu mana in gips. Am plecat in ceva tabara intre timp, tabara la munte, cu trasee complicate, chestii de astea. Ce se hotaraste domnisoara Bianca sa faca? Se catara ea pe stanci, cu man…

Ganduri de dor

“Mananca repede pana nu se raceste!” imi spuneai punandu-mi o farfurie cu piure de cartofi si ceva carne langa. “Mananca, tu, ca nu mai is bune cand is reci!”. Si ma uitam la tine zambind si luam o imbucatura care ma ardea pana in talpi. Deschideai televizorul la stiri si il dadeai asurzitor de tare. Nu pierdeai nicio editie. Dupa care te grabeai la bucatarie si apoi apareai cu o farfurioara cu mere taiate si decojite. Imi dadeai usor cu farfurioara in cap si imi spuneai: “Astea pentru cine is?” Si ma milogeam de tine sa imi pui merele in fata si sa nu ma mai chinui. Erai plin de glume si iti placea tare sa te joci cu noi. Ne sunai si ne ziceai ca te-a gandit sa ne faci niste clatite. Cele mai bune clatite din lume. Si mergeam la tine si mancam clatitele, iar pe fundal se auzea “Vine Vaida pe la voi”. Si verile petrecute la Capus, cu sandwich-urile cu bucatele de salam si cascaval perfect aranjate. Cum stateai in geam si te uitai dupa noi cand plecam. Cand adormeai in fotoliu sau in …

Interior, exterior

E plin de oameni în jurul meu. Toți sporovăie vrute și nevrute. Aud cuvintele le lor, le deslușesc și, totuși, se lovesc de zidul ce l-am construit în mintea mea cu multă migală. E plin de oameni, dar chiar și așa sunt doar și numai eu. Și îmi place. Căci, aici, între zidurile mele, nimic nu mă atinge. Totul e liniștit și plin de pace. Unii o numesc indiferență. Eu cred că e doar senzația de ”sunt împăcată cu mine”. Tot ce am sunt doar eu. Restul e mult zgomot de fundal, pe care m-am învățat să îl ignor. Nu mai vreau să îmblânzesc nebunia din jur. Vreau doar să alin zbuciumul interior, bestia care crește în mine și care se hrănește cu mizeriile externe. De aceea am construit un zid, ca să țin fiara departe de exterior, să îi tai oxigenul și să o las să moară de foame. Sau, cel puțin, să ne îmblânzim reciproc și să scoatem ce e mai bun din noi. Să rămânem doar eu și cu demonii mei, fără să mai iau cu împrumut.