Treceți la conținutul principal

Un copil cu o vioară în spate


Azi am văzut un copil cu o vioară în spate. Era un băiețel de vreo șase ani. Îl ținea de mână o mămică sau bunică. Ducea în spate un toc de vioară mititel, parcă era pentru păpuși. Cânta un solfegiu. Nu mi-am dat seama dacă notele pe care le spunea coincideau cu sunetele. În orice caz, avea o voce angelică. Se auzea atât de multă inocență în glasul său. Aveai senzația că și ploaia s-a oprit în jurul lui.
Mi-am amintit de tocul meu roșu de vioară din clasa întâi. Doamne, cât eram de supărată că nu am fost primită la clasa de pian. În mintea mea de șase ani, mami și tati erau de vină, pentru că nu aveam un pian acasă. Simțeam vioara ca pe o povară, ce o duceam în spate, aproape zilnic. Nu voia să cânte. Ieșeau doar fâșâieli și scârțâituri. Nici nu mă gândeam să pun mâna pe ea și să repet acasă. Era dușmanul meu cel mai mare, care nu mă lăsa să cânt la pian. Așa că am simțit nevoia să mă revolt.
Eram nerăbdătoare să cânt melodii complicate, concerte celebre. În principiu, mă cam enervau exercițiile plictisitoare pe care eram nevoită să le fac. Nu înțelegeam că toată munca aceasta monotonă mă ajuta să ajung unde voiam eu, încetul cu încetul. Nu! Eu voiam totul pe loc! Cu timpul, am înțeles că nu puteam ajunge departe, dacă nu o luam cu pași mici. Și am început să văd vioara ce pe o prietenă. Îi dezlegam tot mai mult din secrete.
Între timp, am învățat să cânt și la pian. Clapele albe și negre nu mai aveau același farmec ca arcușul nărăvaș, ce trebuia mânuit cu fermitate, dar și delicatețe. Pianul cu notele lui prestabilite, îngrădea libertatea ce ți-o dă glisarea degetelor de-a lungul gâtului viorii...
Între timp, vioara a trecut pe un plan secund. Muzica a rămas doar o pasiune, o activitate de timp liber. Dar mereu acolo ca să hrănească sufletul.
Azi ploua afară. Îmi era frig și aveam nevoie de liniște, ceva familiar, un prieten vechi. Azi am văzut un copil cu o vioară în spate...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum sa iti rupi oasele!

Suna foarte ciudat, dar adevarat. Ma gandeam sa abordez un subiect la care sunt as. Nu imi place sa imi rup oasele, dar reusesc sa o fac mereu in moduri fabuloase. Era anul 2008, final de clasa VIII-a, inceputul vacantei. Mi-am facut o gramada de planuri si aveam o gramada de idei pentru vacanta. Am reusit insa sa o fac lata. Nici nu a inceput bine vacanta, ca numa vad ca mi se umfla incheietura mainii stangi. Super! Am facut-o si pe asta! Am mers la doctor, mi-am facut o radiografie, tot tacamu'. Diagnosticul: fractura prin tasare. "Uau, ce tare is!" mi-am zis in gand. Nu am fost de loc tare! Doar mi-am fracturat osu' ca si copiii de 4 ani si nu oricum. Mi-am rupt mana in SOMN!!! Recomandarea doctorului a fost: atela gipsata pentru 3 saptamani. Indura Bianca mama draga calduri nefaste cu mana in gips. Am plecat in ceva tabara intre timp, tabara la munte, cu trasee complicate, chestii de astea. Ce se hotaraste domnisoara Bianca sa faca? Se catara ea pe stanci, cu man…

Despre Coronavirus, SARS-CoV-2 și COVID-19

Nu știu cum sunteți voi după atâtea zile în care non-stop ați auzit despre coronavirus AKA baubaul actual, dar eu știu sigur că am fost bombardați cu o multitudine de informații pe care nu știi de unde să le apuci. Așa că este cel mai bine să cauți la oameni care știu despre ce vorbesc, numai că ăia vorbesc în engleză, de obicei, cu termeni super dubioși, medicali și de microbiologie, pe care nici măcar eu, după 6 ani de medicină nu îi prea iubesc. Practic, îmi place să citesc chestii directe, stil Bukowski, mai ales când vine vorba de lucruri serioase. De aceea, cred că trebuie să punem la punct niște informații ca să înțelegem cu ce se mănâncă (Doamne ferește!), virusul ăsta nenorocit.
În primul rând, să vorbim despre virusuri. (Virușii îi luați atunci când vă uitați la site-uri porno dubioase) Virusurile sunt niște entități microscopice care sunt formate dintr-o capsulă în care este un material genetic (adică un ADN sau ARN). Adică, e cam ca o cutiuță, în care sunt băgate niște info…

Diverse averse

E ca o seră în suflet. E plin de plante care mai de care mai ispititoare. De la simple păpădii, la panseluțe, trandafiri cu o multitudine de spini, pe care dacă încerci să îi culegi te doare și te podidesc lacrimile și chiar și câteva plante carnivore care încearcă să mai muște din tine uneori. Nu știi cum au apărut toate. Dar când le mângâi încet, încep să îți povestească de cum alergai prin grădină când erai mic, cum ai plâns de emoții la ultimul recital de vioară, de primul sărut, de cartea după care ai plâns trei zile când s-a sfârșit, de despărțiri dureroase și amintri dulci-amărui. Și când te plimbi mai liniștit pe aleile care de la o zi la alta devin tot mai bogate, simți cum începe să plouă din tavanul de sticlă și iar ai uitat umbrela sprijinită de peretele exterior al serei. Tu nu poți ieși. Ai uitat codul de acces de la intrare, iar sticla nu te înduri să o spargi. Știi cât de greu e să găsești sticla potrivită după ce se sparge. Lași ploaia să te ude și plantele care cresc…