marți, 20 ianuarie 2009

Jurnal. Muzica.


Inca imi taie respiratie gandul ca nu mai fac vioara. Instrumentul acela a devenit o parte din mine. Scoala aceea si oamenii ei sunt o parte din mine. Privesc cu jind partiturile, mangaind corzile unei viori imaginare. Mi-e dor de tocul acela negru care m-a impovarat opt ani la rand. Nu vreau sa inteleg ca s-a terminat. Concertele inca se mai joaca prin mintea mea. Nu am sa uit niciodata cum uram sa exersez si cat de mult imi doream sa se termine o data. Dar poate s-a terminat prea brusc. Simt cum ritmul demential al arcusului urca prin bratul meu atingandu-mi inima. Ma dezmierda doar amintirile care se prafuiesc undeva in ascunse in mintea mea. Mai era si corul si turneele. Scena Casei de cultura a studentilor si sala mereu pe jumatate plina, toate acestea imi picteaza in sange picaturi amare de dor. Melodiile noastre aproape perfecte si spectacolele ce le faceam inca mai domnesc in adancul sufletului meu. Le aud si acum tipetele asurzitoare, incercand sa evadeze. Pregatirile, nervii, ritmul sau pur si simplu muzica m-au lipit de o lume atat de imperfecta, dar totusi atat de iubitoare. Primul cantecel, prima scartaiala pe care am produs-o cu vioara raman pecetluite in sufletul meu. Am sa ma intorc mereu inapoi la ele. Am sa imi amintesc cu drag totul. Inclusiv lacrimile pe care le-am varsat. Si n-am sa las recitalul sa fie adio-ul pe care il spun lumii muzicii.

Niciun comentariu: