Imi amintesc cu greu clipa in care l-am cunoscut, dar totusi reusesc sa il vad printre cuvintele romantice pe care le spunea. Era inalt, slab si mereu foarte bine imbracat. N-am sa uit niciodata parfumul sau barbatesc care se juca prin simturile mele si paltonul lung, bleumarin. Eram ca doi visatori. Ne iubeam si traiam fiecare sentiment pana il epuizam. Nu eram perfecti, dar impreuna completam acel cerc. Eu eram micuta si slaba, satena cu ochii verzi si trasaturi frumoase de rusoaica, dar timpul si-a lasat amprenta asupra frumusetii mele. El era brunet si avea ochii caprui. Nasul mare ii izvora usor din frunte si cobora usor spre santul de deasupra buzelor. Imi pierdeam mereu manuta mea cea mica si firava in a lui. Era un adevarat francez. Camera lui era plina de carti invelite in piele, iar pe biroul sau gaseam mereu vrafuri de foi scrise. Era pasionat de limbi, mai ales de rusa. Imi scria mereu poezii de dragoste intr-o rusa perfecta care se terminau mereu cu: "Tanyei mele, pentru totdeauna Pierre". Incercam sa ii raspund cu scrisori siropoase in franceza. Greseam mereu. Ma simteam un nimic pe langa el. Stia sa patineze, sa cante la pian si sa vorbeasca multe limbi. Eu stiam doar sa patinez. Cred ca asa ne-am si intalnit. La unul dintre concursurile de patinaj artistic. Atunci am reusit pentru prima data sa fiu mai buna decat el. Dar si atunci mi-a zambit. Imi amintesc si acum nasul lui imperfect si ochii mari. Imi zambea stramb, cu jumatate de gura. Avea o multime de defecte, dar il iubeam asa cum era. Reusea mereu sa completeze fizicul lui respingator cu mentalitatea romantica, de francez incurabil. Stiam ca el va fi pentru totdeauna baiatul visurilor mele...
Se nasc în mine idei și mor la fel de creativ cum au apărut. Sar de pe girusuri și se aruncă în abisul gândurilor. Le mai simt trecând prin vene uneori, umflându-mi tâmplele. Îmi derulează spoturi publicitare pe fundul craniului și le dau skip din obișnuință. Am intrat într-o stare de amorțeală emoțională. Prea puține lucruri mai trezesc ceva în mine. Am învățat să îmi înghit sentimentele, iar acum am devenit imună la ele. Simt din ce în ce mai puțin, așa cum se așteaptă toți să o faci. E masca mea diurnă, de nepăsătoare, care face slalom printre sentimente. Nu mă atinge nimic. Doar noaptea, care mă dezbracă de scut. Mă aruncă într-un vârtej din care nu mai am scăpare. Toate emoțiile reprimate mi se lovesc de cutia craniană și pornesc artificii la fiecare sinapsă. Mă arde neputința de a trăi peste zi. Noaptea mă regăsesc, sunt vie. Și atunci plâng de bucurie că nu am uitat să fiu.
Comentarii