E plin de oameni în jurul meu. Toți sporovăie vrute și nevrute. Aud cuvintele le lor, le deslușesc și, totuși, se lovesc de zidul ce l-am construit în mintea mea cu multă migală. E plin de oameni, dar chiar și așa sunt doar și numai eu. Și îmi place. Căci, aici, între zidurile mele, nimic nu mă atinge. Totul e liniștit și plin de pace. Unii o numesc indiferență. Eu cred că e doar senzația de ”sunt împăcată cu mine”. Tot ce am sunt doar eu. Restul e mult zgomot de fundal, pe care m-am învățat să îl ignor. Nu mai vreau să îmblânzesc nebunia din jur. Vreau doar să alin zbuciumul interior, bestia care crește în mine și care se hrănește cu mizeriile externe. De aceea am construit un zid, ca să țin fiara departe de exterior, să îi tai oxigenul și să o las să moară de foame. Sau, cel puțin, să ne îmblânzim reciproc și să scoatem ce e mai bun din noi. Să rămânem doar eu și cu demonii mei, fără să mai iau cu împrumut.
La inceput am fost unul. Ne completam perfect. Nu era necesar sa ne spunem "Te iubesc!". Puteam citi dragostea in ochii tai. Nu exageram cu nimic. Iubirea noastra era sarea si piperul vietii mele. Nimic nu ne putea separa. Tu zambeai, eu iti raspundeam cu un sarut. Simteai cand nu mergea ceva bine. Eram mereu langa tine. Puteai zice ca suntem facuti unul pentru altul. Ultimele saptamanii nu mai sunt la fel. Te sarut pe frunte, dar tu continui sa citesti din cartea ta. "Te iubesc! sunt deja doua cuvinte fara sens in viata noastra. Le folosim ca "Buna ziua!". Fiecare zambet e fara rost. Ne iubim si acum pentru ca asa a fost atunci. Dar cu ii pasa? Pasiunea noastra a devenit obisnuinta. Comunicam prin priviri, dar nu stim niciodata de vrem. Ne ascundem sentimentele. Daca nu mi-ai spune ca inca simti ceva pentru mine, as crede ca nu mai contez pentru tine. Ma linistesc stiind ca increderea e uneori chiar mai mare decat dragostea care ti-o port. Si chiar daca rel
Comentarii