E plin de oameni în jurul meu. Toți sporovăie vrute și nevrute. Aud cuvintele le lor, le deslușesc și, totuși, se lovesc de zidul ce l-am construit în mintea mea cu multă migală. E plin de oameni, dar chiar și așa sunt doar și numai eu. Și îmi place. Căci, aici, între zidurile mele, nimic nu mă atinge. Totul e liniștit și plin de pace. Unii o numesc indiferență. Eu cred că e doar senzația de ”sunt împăcată cu mine”. Tot ce am sunt doar eu. Restul e mult zgomot de fundal, pe care m-am învățat să îl ignor. Nu mai vreau să îmblânzesc nebunia din jur. Vreau doar să alin zbuciumul interior, bestia care crește în mine și care se hrănește cu mizeriile externe. De aceea am construit un zid, ca să țin fiara departe de exterior, să îi tai oxigenul și să o las să moară de foame. Sau, cel puțin, să ne îmblânzim reciproc și să scoatem ce e mai bun din noi. Să rămânem doar eu și cu demonii mei, fără să mai iau cu împrumut.
Se nasc în mine idei și mor la fel de creativ cum au apărut. Sar de pe girusuri și se aruncă în abisul gândurilor. Le mai simt trecând prin vene uneori, umflându-mi tâmplele. Îmi derulează spoturi publicitare pe fundul craniului și le dau skip din obișnuință. Am intrat într-o stare de amorțeală emoțională. Prea puține lucruri mai trezesc ceva în mine. Am învățat să îmi înghit sentimentele, iar acum am devenit imună la ele. Simt din ce în ce mai puțin, așa cum se așteaptă toți să o faci. E masca mea diurnă, de nepăsătoare, care face slalom printre sentimente. Nu mă atinge nimic. Doar noaptea, care mă dezbracă de scut. Mă aruncă într-un vârtej din care nu mai am scăpare. Toate emoțiile reprimate mi se lovesc de cutia craniană și pornesc artificii la fiecare sinapsă. Mă arde neputința de a trăi peste zi. Noaptea mă regăsesc, sunt vie. Și atunci plâng de bucurie că nu am uitat să fiu.
Comentarii