Căldură mare. Soarele mai că nu mă lovește în moalele capului. Cu toate astea, urc Babeșul liniștită, această Golgota a studenției. Mereu arunc câte o privire în geamurile și vitrinele de pe drum. Îmi place să îmi privesc reflexia, să mă asigur că zâmbetul îmi strălucește în continuare. Măcar atât să îmi mai ia gândul de la licența pe care mă grăbesc să o depun în ultimele momente. Cine vrea să plătească penalizare, când sunt atât de multe genți și perechi de pantofi care mă așteaptă. Să nu mai zic de lista de sute de cărți pe care o am și abia aștept să mi-o așez în biblioteca proprie. Dar nu. Azi nu vreau să fiu atât de profundă. Azi vreau să îmi ocup gândurile cu lucruri mai puțin spirituale. Azi îmi doresc o mașină cabrio. Am să mi-o doresc și mâine și mult timp de acum înainte. Și doar pentru că în jurul ei se construiește o imagine perfectă în capul meu. Parcă o și văd: roșie (căci nu există culoare mai pasională) și strălucind sub soarele unei veri târzii. Îmbrăcată într-o fustă până sub genunchi, largă, albă, cu sandalele animal print cu tocuri și o cămașă albă descheiată la primii doi nasturi. Părul desfăcut curge pe spate. Buzele mi le-am asortat cu culoarea mașinii, iar zâmbetul cu strălucirea ei. Îmi ascund privirea în spatele unei perechi de ochelari de soare aurii. Urc în mașina din vis. Îmi potrivesc eșarfa pe cap, așa cum am văzut în filmele vechi. Pornesc mașina și aleg melodia perfectă: Chris Rea- Road to Hell. Drumul ce șerpuiește pe malul mării. Soarele care coboară ușor pe cer, gata să se înece în mare. Acum sunt actriță în propriul meu film, cu vântul ce îmi flutură eșarfa și mă înfășoară în senzația de libertate. Și toate lucrurile acestea superficiale, doar pentru o senzație care se termină odată cu ele...
Căldură mare. Soarele mai că nu mă lovește în moalele capului. Cu toate astea, urc Babeșul liniștită, această Golgota a studenției. Mereu arunc câte o privire în geamurile și vitrinele de pe drum. Îmi place să îmi privesc reflexia, să mă asigur că zâmbetul îmi strălucește în continuare. Măcar atât să îmi mai ia gândul de la licența pe care mă grăbesc să o depun în ultimele momente. Cine vrea să plătească penalizare, când sunt atât de multe genți și perechi de pantofi care mă așteaptă. Să nu mai zic de lista de sute de cărți pe care o am și abia aștept să mi-o așez în biblioteca proprie. Dar nu. Azi nu vreau să fiu atât de profundă. Azi vreau să îmi ocup gândurile cu lucruri mai puțin spirituale. Azi îmi doresc o mașină cabrio. Am să mi-o doresc și mâine și mult timp de acum înainte. Și doar pentru că în jurul ei se construiește o imagine perfectă în capul meu. Parcă o și văd: roșie (căci nu există culoare mai pasională) și strălucind sub soarele unei veri târzii. Îmbrăcată într-o fustă până sub genunchi, largă, albă, cu sandalele animal print cu tocuri și o cămașă albă descheiată la primii doi nasturi. Părul desfăcut curge pe spate. Buzele mi le-am asortat cu culoarea mașinii, iar zâmbetul cu strălucirea ei. Îmi ascund privirea în spatele unei perechi de ochelari de soare aurii. Urc în mașina din vis. Îmi potrivesc eșarfa pe cap, așa cum am văzut în filmele vechi. Pornesc mașina și aleg melodia perfectă: Chris Rea- Road to Hell. Drumul ce șerpuiește pe malul mării. Soarele care coboară ușor pe cer, gata să se înece în mare. Acum sunt actriță în propriul meu film, cu vântul ce îmi flutură eșarfa și mă înfășoară în senzația de libertate. Și toate lucrurile acestea superficiale, doar pentru o senzație care se termină odată cu ele...
Comentarii