Stătea și plângea în iarba înaltă, cu fața ascunsă în genunchi. Din când în când mai ridica privirea, dar nu putea desluși nimic din cauza lacrimilor și a steluțelor ce i se perindu pe retină. Și atunci își afunda capul înapoi. Se mai auzea câte un sughiț răzleț, care îi scutura trupul mic și firav, îmbrăcat într-o rochiță galbenă. Când deodată auzi o voce străină:
-De ce plângi?
Speriată, ezită să își îndrepte privirea spre străinul pe care îl îmbrăca ceața de lacrimi:
-Pentru că m-am pierdut, îi spuse cu o voce stinsă.
-Cum să te pierzi? Nu ești cam mărișoară să plângi pentru așa ceva?
-M-am pierdut pe mine...
-Stai puțin! Cum adică?
Cu ochii plini de lacrimi ce îi șiroiau pe genunchi și apoi pe gambe, îi spuse:
-M-am pierdut pe mine și nu mă pot regăsi.
-Dar ești aici. Cum poți spune că nu te poți regăsi?
-Am pierdut bucăți din mine. Bucăți esențiale.
-Mie îmi pari întreagă.
Atunci, ridică privirea spre străin și cu o voce disperată, sugrumată de lacrimi spuse:
-Sufletul meu e cel făcut bucăți!
-Ca un puzzle?
-Ca un puzzle cu 10.000 de piese, Și pe toate le-am pierdut. Și ce regăsesc nu mai e la fel.
-Unde le-ai pierdut?
-În oameni. Alți oameni... În locuri pustii, care îți sug visele precum găurile negre. În cuvinte fără sens. În momente goale. În nopțile nedormite din cauza grijilor nefondate. Mi s-au scurs toate prin zâmbete mimate, râsetele false și miniciunile cu care mă amăgeam.
-Și de ce stai și plângi? De ce nu mergi să le recuperezi?
-Pentru că oamenii sunt egoiști și nu îmi vor da nimic înapoi. Iar timpul și cuvintele nu pot fi întoarse.
-Atunci de ce nu îți reconstruiești fiecare bucată și să le sudezi mai bine între ele? Să le lipești singură, fără alți oameni, fără minciuni, fără falsități.
-Și crezi ca e așa ușor?
-Sigur nu va fi ușor, dar la sfârșit, totul va merita. Iar asta depinde doar de tine.
-Și cum aș putea să încep?
-Ai putea începe prin a-ți șterge lacrimile!
Comentarii