E ca o seră în suflet. E plin de plante care mai de care mai ispititoare. De la simple păpădii, la panseluțe, trandafiri cu o multitudine de spini, pe care dacă încerci să îi culegi te doare și te podidesc lacrimile și chiar și câteva plante carnivore care încearcă să mai muște din tine uneori. Nu știi cum au apărut toate. Dar când le mângâi încet, încep să îți povestească de cum alergai prin grădină când erai mic, cum ai plâns de emoții la ultimul recital de vioară, de primul sărut, de cartea după care ai plâns trei zile când s-a sfârșit, de despărțiri dureroase și amintri dulci-amărui. Și când te plimbi mai liniștit pe aleile care de la o zi la alta devin tot mai bogate, simți cum începe să plouă din tavanul de sticlă și iar ai uitat umbrela sprijinită de peretele exterior al serei. Tu nu poți ieși. Ai uitat codul de acces de la intrare, iar sticla nu te înduri să o spargi. Știi cât de greu e să găsești sticla potrivită după ce se sparge. Lași ploaia să te ude și plantele care cresc sunt gata să te sufoce. Deschizi gura larg și înghiți toate lacrimile acestea. Și brusc, se deschide deasupra ta o umbrelă și tot ce dorești este să afli cine a avut atât de multă răbdare încât să descifreze codul de la intrare.
Se nasc în mine idei și mor la fel de creativ cum au apărut. Sar de pe girusuri și se aruncă în abisul gândurilor. Le mai simt trecând prin vene uneori, umflându-mi tâmplele. Îmi derulează spoturi publicitare pe fundul craniului și le dau skip din obișnuință. Am intrat într-o stare de amorțeală emoțională. Prea puține lucruri mai trezesc ceva în mine. Am învățat să îmi înghit sentimentele, iar acum am devenit imună la ele. Simt din ce în ce mai puțin, așa cum se așteaptă toți să o faci. E masca mea diurnă, de nepăsătoare, care face slalom printre sentimente. Nu mă atinge nimic. Doar noaptea, care mă dezbracă de scut. Mă aruncă într-un vârtej din care nu mai am scăpare. Toate emoțiile reprimate mi se lovesc de cutia craniană și pornesc artificii la fiecare sinapsă. Mă arde neputința de a trăi peste zi. Noaptea mă regăsesc, sunt vie. Și atunci plâng de bucurie că nu am uitat să fiu.
Comentarii