Decembrie. De obicei aștept cu nerăbdare perioada aceasta a anului. De data aceasta, exteriorul cu interiorul nu vor să se sincronizeze. Peste tot luminițe, globuri, decorațiuni, cadouri, prăjituri și vin fiert. Da, mă bucur de el, doar că le simt pe toate ca și cum m-aș uita printr-un geam. Nu le pot atinge și nici ele pe mine. Entuziasmul specific Crăciunului s-a risipit. Mă simt ca un Grinch, doar că în loc de verde, sunt neagră. Neagră de supărare că nu mai simt sărbătorile. E ca și cum aș fi închisă într-unul din acele globuri pe care le agiți ca să ningă în el. Ei bine, și în globul meu ”ningerău”, doar că fulgii de zăpadă au fost înlocuiți cu probleme, gânduri, anxietate și apatie. În globul meu e cod roșu de ninsori. Viteza cu care îmi scutur propriul glob e incredibilă. Uneori, mai obosesc, și atunci îmi lipesc fața de sticla rece și tânjesc la niște fulgi de nea care să se topească pe obrajii mei încinși de griji tâmpite. Cât aș mai vrea să mă trezesc din globul meu...
Se nasc în mine idei și mor la fel de creativ cum au apărut. Sar de pe girusuri și se aruncă în abisul gândurilor. Le mai simt trecând prin vene uneori, umflându-mi tâmplele. Îmi derulează spoturi publicitare pe fundul craniului și le dau skip din obișnuință. Am intrat într-o stare de amorțeală emoțională. Prea puține lucruri mai trezesc ceva în mine. Am învățat să îmi înghit sentimentele, iar acum am devenit imună la ele. Simt din ce în ce mai puțin, așa cum se așteaptă toți să o faci. E masca mea diurnă, de nepăsătoare, care face slalom printre sentimente. Nu mă atinge nimic. Doar noaptea, care mă dezbracă de scut. Mă aruncă într-un vârtej din care nu mai am scăpare. Toate emoțiile reprimate mi se lovesc de cutia craniană și pornesc artificii la fiecare sinapsă. Mă arde neputința de a trăi peste zi. Noaptea mă regăsesc, sunt vie. Și atunci plâng de bucurie că nu am uitat să fiu.
Comentarii