Căutăm cu atât de multă ardoare libertatea, dar suntem incapabili să ne bucurăm de ea. Suntem creați să fim dependenți. De alții. De obiecte. De gesturi. De orice. Nu ne permitem „luxul” de a fi liberi, pentru că nu știm ce să facem cu el. De fiecare dată când ne rupem de ceva, fugim să ne legăm de orice ne vine la îndemână. Nu ungem cu lipici pe trup și suflet ca să nu ne mai terorizeze sentimentul straniu al independenței. Pentru că libertatea, pe care o aclamăm și o dorim atât de mult, ne însingurează, ne face să ne pierdem mințile. Și ne agățăm de orice ne vine în cale. Strigăm cu tărie că suntem liberi, dar de fapt nu suntem. Pentru că nu am fost făcuți să fim liberi. Și atunci, singura libertate pe care o avem este să alegem de ce vom fi dependenți în continuare.
Se nasc în mine idei și mor la fel de creativ cum au apărut. Sar de pe girusuri și se aruncă în abisul gândurilor. Le mai simt trecând prin vene uneori, umflându-mi tâmplele. Îmi derulează spoturi publicitare pe fundul craniului și le dau skip din obișnuință. Am intrat într-o stare de amorțeală emoțională. Prea puține lucruri mai trezesc ceva în mine. Am învățat să îmi înghit sentimentele, iar acum am devenit imună la ele. Simt din ce în ce mai puțin, așa cum se așteaptă toți să o faci. E masca mea diurnă, de nepăsătoare, care face slalom printre sentimente. Nu mă atinge nimic. Doar noaptea, care mă dezbracă de scut. Mă aruncă într-un vârtej din care nu mai am scăpare. Toate emoțiile reprimate mi se lovesc de cutia craniană și pornesc artificii la fiecare sinapsă. Mă arde neputința de a trăi peste zi. Noaptea mă regăsesc, sunt vie. Și atunci plâng de bucurie că nu am uitat să fiu.
Comentarii