Treceți la conținutul principal

Despre libertate

Căutăm cu atât de multă ardoare libertatea, dar suntem incapabili să ne bucurăm de ea. Suntem creați să fim dependenți. De alții. De obiecte. De gesturi. De orice. Nu ne permitem „luxul” de a fi liberi, pentru că nu știm ce să facem cu el. De fiecare dată când ne rupem de ceva, fugim să ne legăm de orice ne vine la îndemână. Nu ungem cu lipici pe trup și suflet ca să nu ne mai terorizeze sentimentul straniu al independenței. Pentru că libertatea, pe care o aclamăm și o dorim atât de mult, ne însingurează, ne face să ne pierdem mințile. Și ne agățăm de orice ne vine în cale. Strigăm cu tărie că suntem liberi, dar de fapt nu suntem. Pentru că nu am fost făcuți să fim liberi. Și atunci, singura libertate care o avem este să alegem de ce vom fi dependenți în continuare.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum sa iti rupi oasele!

Suna foarte ciudat, dar adevarat. Ma gandeam sa abordez un subiect la care sunt as. Nu imi place sa imi rup oasele, dar reusesc sa o fac mereu in moduri fabuloase. Era anul 2008, final de clasa VIII-a, inceputul vacantei. Mi-am facut o gramada de planuri si aveam o gramada de idei pentru vacanta. Am reusit insa sa o fac lata. Nici nu a inceput bine vacanta, ca numa vad ca mi se umfla incheietura mainii stangi. Super! Am facut-o si pe asta! Am mers la doctor, mi-am facut o radiografie, tot tacamu'. Diagnosticul: fractura prin tasare. "Uau, ce tare is!" mi-am zis in gand. Nu am fost de loc tare! Doar mi-am fracturat osu' ca si copiii de 4 ani si nu oricum. Mi-am rupt mana in SOMN!!! Recomandarea doctorului a fost: atela gipsata pentru 3 saptamani. Indura Bianca mama draga calduri nefaste cu mana in gips. Am plecat in ceva tabara intre timp, tabara la munte, cu trasee complicate, chestii de astea. Ce se hotaraste domnisoara Bianca sa faca? Se catara ea pe stanci, cu man…

Ganduri de dor

“Mananca repede pana nu se raceste!” imi spuneai punandu-mi o farfurie cu piure de cartofi si ceva carne langa. “Mananca, tu, ca nu mai is bune cand is reci!”. Si ma uitam la tine zambind si luam o imbucatura care ma ardea pana in talpi. Deschideai televizorul la stiri si il dadeai asurzitor de tare. Nu pierdeai nicio editie. Dupa care te grabeai la bucatarie si apoi apareai cu o farfurioara cu mere taiate si decojite. Imi dadeai usor cu farfurioara in cap si imi spuneai: “Astea pentru cine is?” Si ma milogeam de tine sa imi pui merele in fata si sa nu ma mai chinui. Erai plin de glume si iti placea tare sa te joci cu noi. Ne sunai si ne ziceai ca te-a gandit sa ne faci niste clatite. Cele mai bune clatite din lume. Si mergeam la tine si mancam clatitele, iar pe fundal se auzea “Vine Vaida pe la voi”. Si verile petrecute la Capus, cu sandwich-urile cu bucatele de salam si cascaval perfect aranjate. Cum stateai in geam si te uitai dupa noi cand plecam. Cand adormeai in fotoliu sau in …

Interior, exterior

E plin de oameni în jurul meu. Toți sporovăie vrute și nevrute. Aud cuvintele le lor, le deslușesc și, totuși, se lovesc de zidul ce l-am construit în mintea mea cu multă migală. E plin de oameni, dar chiar și așa sunt doar și numai eu. Și îmi place. Căci, aici, între zidurile mele, nimic nu mă atinge. Totul e liniștit și plin de pace. Unii o numesc indiferență. Eu cred că e doar senzația de ”sunt împăcată cu mine”. Tot ce am sunt doar eu. Restul e mult zgomot de fundal, pe care m-am învățat să îl ignor. Nu mai vreau să îmblânzesc nebunia din jur. Vreau doar să alin zbuciumul interior, bestia care crește în mine și care se hrănește cu mizeriile externe. De aceea am construit un zid, ca să țin fiara departe de exterior, să îi tai oxigenul și să o las să moară de foame. Sau, cel puțin, să ne îmblânzim reciproc și să scoatem ce e mai bun din noi. Să rămânem doar eu și cu demonii mei, fără să mai iau cu împrumut.