Amprentele gandurilor mele

Încă ies aburi din trupul meu. Stau în fața patului și simt că sunt pândită. Am scăpat de prosop și mi-am pus cămașa de noapte. Am întins un strat de cremă cu miros dulce acrișor de la maleole în sus. Toată camera e inundată de mirosul de mango. Am aprins o lumânare. Mirosul de mango se împletește cu măr și scorțișoară. Așternuturile albe mă îmbie, dar nu numai ele. Simt așteptarea. Atracția e incredibil de mare, iar inevitabilul se întâmplă. Mă așez în pat și se lipește de mine. Lumina este slabă, dar suficient de puternică, încât să îi pot distinge toate detaliile. Senzația fină la atingere nu se poate compara cu ce se întâmplă cu gândurile. Se împletesc, răsucesc, devin unul singur. Ieri seară mi-a promis că azi voi primi mai mult, iar la prima vedere, așteptarea pare să fi meritat. Fiecare cuvânt se scurge prin brațe, trece prin filtrul minții și apoi se pierde în suflet. Simt o mie de lucruri într-un singur moment. Se leagă atâtea sentimente și idei. Au! M-am tăiat la deget! Bag...

Azi am văzut un copil cu o vioară în spate. Era un băiețel de vreo șase ani. Îl ținea de mână o mămică sau bunică. Ducea în spate un toc de vioară mititel, parcă era pentru păpuși. Cânta un solfegiu. Nu mi-am dat seama dacă notele pe care le spunea coincideau cu sunetele. În orice caz, avea o voce angelică. Se auzea atât de multă inocență în glasul său. Aveai senzația că și ploaia s-a oprit în jurul lui. Mi-am amintit de tocul meu roșu de vioară din clasa întâi. Doamne, cât eram de supărată că nu am fost primită la clasa de pian. În mintea mea de șase ani, mami și tati erau de vină, pentru că nu aveam un pian acasă. Simțeam vioara ca pe o povară, ce o duceam în spate, aproape zilnic. Nu voia să cânte. Ieșeau doar fâșâieli și scârțâituri. Nici nu mă gândeam să pun mâna pe ea și să repet acasă. Era dușmanul meu cel mai mare, care nu mă lăsa să cânt la pian. Așa că am simțit nevoia să mă revolt. Eram nerăbdătoare să cânt melodii complicate, concerte celebre. În principiu, mă cam ener...

Ai smuls cratima și ai aruncat-o la întâmplare între alte două litere. L-ai furat pe „pe” și l-ai dat celor mai puțin norocoși, crezând că ești un Robin Hood. Nu ai făcut decât să îmbolnăvești o țară de analfabetism. Ai uitat toate cuvintele frumoase și ți-ai însușit toate englezismele „cool”. Te descurci perfect în limba engleză și ai lăsat limba română într-un ”genunche”. Și asta doar pentru că iubești prea mult litera „i” și o păstrezi pentru toate „ști-urile” și „fi-urile” care nu au nevoie. Faci economie de litere și în scris și în vorbire, ca să „se” merite. „Decât” așa vei reuși să arunci cu reflexivul după verbe care nu vor să se oglindească. Mănânci virgule. Faci uz de puncte de suspensie, pentru că vocabularul „bogat” pe care îl ai, nu te ajută să îți exprimi frustrările acumulate. Inventezi cuvinte ce ai impresia că le-ai auzit la alții, având impresia că nu vor exista repercu(r)siuni asupra limbii române. Important este că pari simandicos, sofisticat, dar, de fapt, toate ac...

Sărutul - Cătălina Pop E magnetic. Din priviri îți dai seama că e inevitabil. Sforile se scurtează. Se simte apropierea. Respirațiile încep să se amestece. Pulsul crește. Pupilele se dilată. Creierul nu mai funcționează. Rațiunea a pierdut. Instinctul și afecțiunea i-au luat locul. Mâinile tremură, dar se găsesc. Se desprind una de alta și se pierd pe conturul celuilalt. Atingerea mâinilor nu e suficientă. Vrei să îi descoperi esența, iar degetele sunt superficiale. Așa că îți așezi buzele peste ale celuilalt. Un val de senzații te lovește: e cald și rece, e catifelat, dar te și electrocutează, inima îți bate mai tare și mai încet în același timp. Simți că acleași lucru se întâmplă și în celălalt. Vrei să îl descâlcești până în adâncul sufletului. Nu poți, pentru că te înnozi și tu. Nu mai știi care sunt liniile tale, care sunt ale lui. V-ați încâlcit. Te străduiești să te desprinzi. Te smulgi și rămâi doar o multitudine de ițe rupte de la tine, de la celălalt. Nu mai ești sigur ci...

De câte ori este nevoie să plângi pentru a deveni puternic? Câte lacrimi sălășluiesc în fiecare suflet? Și acum parcă vă aud spunând: ”lacrimile nu vin din suflet, ci din ochi, din glanda lacrimală”. Dar ochii ce sunt? Nu sunt altceva decât niște porți spre sufletul omenesc, iar atunci când acesta abundă de emoții, simte nevoia să le exteriorizeze. Să facă ordine înauntru și le aruncă pe toate afară pe poarta ochilor. Căci asta sunt lacrimile, sentimente care vor să evadeze din noi, iar ochii sunt cei mai proști străjeri. Pentru că nu doar lasă trăirile să fugă ca niște lacrimi, dar fac sufletul orb, iar pe alții îi lasă să ajungă până în cele mai tainice colțuri ale sale. Cât de ciudat e sufletul acesta. Cum știe el să se golească doar prin ochi și să umple plin urechi.