Amprentele gandurilor mele

Îmi este atât de frică de viața spre care mă îndrept. De monotonia care se așterne încet peste anii ce vor veni. Mă înfior cu gândul la aceeași rutină zilnică, gri, continuă. Ca un hamster ce aleargă în continuu pe aceeași roată, în aceeași cușcă și care nu ajunge nicăieri. Vreau să sar din caruselul acesta. Mi se face greață, gândidu-mă la toate ciclurile zilnice, lunare, anuale prin care voi trece. Mi-e frică de lipsa de palpitant. Vreau să sară artificii în jurul meu, să apară stropi de culoare brusc în peisajul fad al rutinei. Azi vreau să fiu aici și mâine acolo. Să îmi pierd capul în lucruri și idei noi. Nu vreau să fiu doar un alt dinte al unei mașinării care se învârt constant, în același ritm, prin aceleași locuri. I want to break free!

Nu știu cum sunteți voi după atâtea zile în care non-stop ați auzit despre coronavirus AKA baubaul actual, dar eu știu sigur că am fost bombardați cu o multitudine de informații pe care nu știi de unde să le apuci. Așa că este cel mai bine să cauți la oameni care știu despre ce vorbesc, numai că ăia vorbesc în engleză, de obicei, cu termeni super dubioși, medicali și de microbiologie, pe care nici măcar eu, după 6 ani de medicină nu îi prea iubesc. Practic, îmi place să citesc chestii directe, stil Bukowski, mai ales când vine vorba de lucruri serioase. De aceea, cred că trebuie să punem la punct niște informații ca să înțelegem cu ce se mănâncă (Doamne ferește!), virusul ăsta nenorocit. În primul rând, să vorbim despre virusuri. (Virușii îi luați atunci când vă uitați la site-uri porno dubioase) Virusurile sunt niște entități microscopice care sunt formate dintr-o capsulă în care este un material genetic (adică un ADN sau ARN). Adică, e cam ca o cutiuță, în care sunt băgate nișt

E ca o seră în suflet. E plin de plante care mai de care mai ispititoare. De la simple păpădii, la panseluțe, trandafiri cu o multitudine de spini, pe care dacă încerci să îi culegi te doare și te podidesc lacrimile și chiar și câteva plante carnivore care încearcă să mai muște din tine uneori. Nu știi cum au apărut toate. Dar când le mângâi încet, încep să îți povestească de cum alergai prin grădină când erai mic, cum ai plâns de emoții la ultimul recital de vioară, de primul sărut, de cartea după care ai plâns trei zile când s-a sfârșit, de despărțiri dureroase și amintri dulci-amărui. Și când te plimbi mai liniștit pe aleile care de la o zi la alta devin tot mai bogate, simți cum începe să plouă din tavanul de sticlă și iar ai uitat umbrela sprijinită de peretele exterior al serei. Tu nu poți ieși. Ai uitat codul de acces de la intrare, iar sticla nu te înduri să o spargi. Știi cât de greu e să găsești sticla potrivită după ce se sparge. Lași ploaia să te ude și plantele care cresc

“Mananca repede pana nu se raceste!” imi spuneai punandu-mi o farfurie cu piure de cartofi si ceva carne langa. “Mananca, tu, ca nu mai is bune cand is reci!”. Si ma uitam la tine zambind si luam o imbucatura care ma ardea pana in talpi. Deschideai televizorul la stiri si il dadeai asurzitor de tare. Nu pierdeai nicio editie. Dupa care te grabeai la bucatarie si apoi apareai cu o farfurioara cu mere taiate si decojite. Imi dadeai usor cu farfurioara in cap si imi spuneai: “Astea pentru cine is?” Si ma milogeam de tine sa imi pui merele in fata si sa nu ma mai chinui. Erai plin de glume si iti placea tare sa te joci cu noi. Ne sunai si ne ziceai ca te-a gandit sa ne faci niste clatite. Cele mai bune clatite din lume. Si mergeam la tine si mancam clatitele, iar pe fundal se auzea “Vine Vaida pe la voi”. Si verile petrecute la Capus, cu sandwich-urile cu bucatele de salam si cascaval perfect aranjate. Cum stateai in geam si te uitai dupa noi cand plecam. Cand adormeai in fotoliu sau in

E plin de oameni în jurul meu. Toți sporovăie vrute și nevrute. Aud cuvintele le lor, le deslușesc și, totuși, se lovesc de zidul ce l-am construit în mintea mea cu multă migală. E plin de oameni, dar chiar și așa sunt doar și numai eu. Și îmi place. Căci, aici, între zidurile mele, nimic nu mă atinge. Totul e liniștit și plin de pace. Unii o numesc indiferență. Eu cred că e doar senzația de ”sunt împăcată cu mine”. Tot ce am sunt doar eu. Restul e mult zgomot de fundal, pe care m-am învățat să îl ignor. Nu mai vreau să îmblânzesc nebunia din jur. Vreau doar să alin zbuciumul interior, bestia care crește în mine și care se hrănește cu mizeriile externe. De aceea am construit un zid, ca să țin fiara departe de exterior, să îi tai oxigenul și să o las să moară de foame. Sau, cel puțin, să ne îmblânzim reciproc și să scoatem ce e mai bun din noi. Să rămânem doar eu și cu demonii mei, fără să mai iau cu împrumut.

Gândurile nu mai vor să se lege și să îmi curgă prin degete. Se opresc mereu în filtrul critic al rațiunii, care le leagă și le aruncă în cele mai întunecate cotloane ale minții. Nimic nu e suficient de bun. Totul e mediocru, iar mediocru nu e suficient. Din mediocru nu faci artă, nu te înalți nici pe tine, nici pe alții. Și atunci ești un simplu muritor de rând, care dispare la fel cum a apărut: brusc. Iar tu nu vrei asta. Tu vrei să te lupți cu timpul, cu statutul limitant de om, cu trupul care te încorsetează și te strânge. Îți strânge gândurile și asta doare cel mai tare. Căci nu mai e loc de idei mărețe, doar de gânduri mici, care se îngrămădesc și te apasă. Nu dau naștere la nimic satisfăcător. Și când te lupți să rupi acest cerc vicios, nu faci decât să lași toate visurile sublime să îți scape și faci mai mult loc pentru cugetări infime. Din ele nu se naște decât mediocru, iar mediocru nu e suficient. Niciodată...